Faurirea natiunii
Home > Istorie > Faurirea natiunii
Faurirea natiunii
Ofiteri romani in timpul lui Alexandru Cuza
FĂURIREA NAŢIUNII ROMÂNE ? EPOCA MODERNĂ
înlăturarea structurilor medievale pe teritoriile locuite de români (începând de la mijlocul secolului al XVIII -lea) şi schimbările importante pe plan economic şi social au avut două consecinţe majore şi anume naşterea unor noi raporturi sociale şi dezvoltarea conştiinţei naţionale ceea ce a constituit un pas important pe calea făuririi naţiunii române.
"Renaşterea" naţională din Transilvania a fost puternic marcată de activitatea episcopului Ioan Inochenţie Micu (Klein), luptător dârz pentru emanciparea românilor din Transilvania. Opera unor cărturari cum ar fi Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir a fost continuată în Transilvania de un grup de străluciţi intelectuali români; Gheorghe şincai, Petru Maior, Samuil Micu şi Ioan Budai Deleanu, adunaţi în ceea ce a devenit şcoala Ardeleană. Membrii acestui grup au răspândit, prin scrierile lor, ideile iluministe care circulau în Europa. Ei au depus toate eforturile pentru a trezi spiritul naţional al românilor, întreaga lor operă fiind pusă în slujba folosirii limbii române şi a introducerii istoriei românilor în şcoală. Mişcarea naţională a fost susţinută şi de o intensă luptă socială, care a culminat, în 1784, cu răscoala ţărănimii, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Desigur mişcarea naţională din Transilvania este strâns legată de cea din Ţara Românească şi Moldova. Astfel, revoluţia din Muntenia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, reprezintă un eveniment important al luptei românilor pentru drepturi sociale şi naţionale.
Pentru câteva luni, Ţara Românească s-a aflat în centrul opiniei publice internaţionale. Relaţiile dintre Principatele Române şi Imperiul Otoman au suferit modificări între 1828-1829, fapt care a permis acestora să se bucure de o mai mare autonomie. în urma tratatului de la Adrianopole (1829), a fost impus protectoratul rus, reducându-se astfel suzeranitatea otomană la câteva formalităţi. Protectoratul rus, în ciuda promulgării unor acte cu caracter constituţional, a mărit resentimentele românilor faţă de Rusia. Boierii, care aveau o educaţie liberal - occidentală, cereau introducerea de noi reforme şi înlăturarea dominaţiei strţine. Cum procesul de formare a conştiinţei de sine a românilor lua forme tot mai distincte, dincolo de constrângerile politice, mişcările sociale şi naţionale s-au transformat într-un vast proces revoluţionar.
Revoluţia de la 1848 a cuprins întreg spaţiul locuit de români cu excepţia Basarabiei, determinând modificarea conştinţei naţionale. Moldovenii, muntenii şi transilvănenii, reprezentaţi de Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu şi Simion Bărnuţiu şi-au manifestat hotărârea de a înlătura vechile structuri sociale şi politice şi de a pune baze unităţii naţionale a românilor. Una dintre ţintele Revoluţiei de la 1848 a fost aceea de a-i aduce pe români în sfera modernităţii. Din nefericire, Turcia şi Rusia ţaristă au cooperat pentru înăbuşirea revoluţiei şi, în cele din urmă, au reuşit. Cu toate acestea, programul revoluţionar s-a păstrat ca ideal naţional şi speranţă vie.
războiul din Crimeea (1853 - 1856) şi consecinţele acestuia au adus "problema românească" în atenţia ţărilor europene. Statutul politic al Principatelor a devenit o problemă nu numai pentru imperiile vecine - habsburgic, otoman şi ţarist, dar şi pentru alte puteri ca Franţa, Prusia şi Marea Britanie. Problema a fost pusă în discuţie la congrese şi conferinţe internaţionale. între timp, mişcarea pentru unitate naţională şi politică a luat avânt. Tratatul de la Paris (1856) a hotărât ca protectoratul rus, întărit în 1829 prin Tratatul de Pace de la Adrianopole, să fie înlocuit cu girul colectiv al statelor europene. De asemenea s-a hotărât autonomia Principatelor Române, fapt care pregătea terenul pentru viitorul stat român modern. în 1857, adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească au votat pentru unirea celor două principate. La 24 ianuarie 1859, actul istoric al unirii Moldovei cu Ţara Românească sub o singură conducere, aceea a lui Alexandru Ioan Cuza, a transformat visul românilor vechi de secole, în realitate. Unirea cerea un vast program de reforme în domeniul instituţiilor, economiei şi educaţiei. în 1862, Bucureştiul a devenit capitala oficială a României. Prin iniţierea acestor schimbări sub propria sa autoritate, Cuza a reafirmat independenţa de facto a României. Dar metodele sale autoritare i-au atras mulţi duşmani, care, în 1866, s-au unit şi l-au forţat să abdice. în februarie 1866, Cuza a fost obligat să cedeze tronul în favoarea prinţului german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. după acceptarea tronului, Carol a venit în România, în mai 1866. O lună mai târziu, acesta depunea jurământul pe noua Constituţie, care fusese redactată după modelul Constituţiei belgiene de la 1831. Puterile Aliate, mai puţin Turcia, au acceptat faptul împlinit în România. în cele din urmă, în octombrie 1866, a fost obţinut şi consimţământul sultanului, cu prilejul unei vizite efectuate de Carol la Constantinopole. Carol I a avut o domnie lungă şi a ştiut să promoveze, cu înţelepciune, o politică menită să întărească realizările predecesorului său şi în primul rând independenţa statului şi unitatea naţională. în 1875, redeschiderea dosarului privind problema orientală a reprezentat un moment favorabil pentru proclamarea independenţei statului modern român. La 9 mai 1877, Adunarea deputaţilor, exprimând aspiraţiile poporului român, a proclamat independenţa, prin glasul ministrului de externe de atunci, Mihail Kogălniceanu, care a făcut cunoscută Europei această decizie. Independenţa României a fost ulterior consolidată prin angajarea militară a ţării, alături de Rusia, în războiul balcanic anti-otoman din 1877-1878. Armata română a traversat Dunărea şi a participat la asediul de la Plevna şi Vidin. Tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878) au ratificat independenţa României, aceasta fiind recunoscută de către puterile europene ceva mai târziu. Aceste documente internaţionale au restabilit drepturile legitime ale României asupra Dobrogei, care s-a reunit cu patria-mamă.
Odată înlăturată suzeranitatea turcească, România putea trece la organizarea administraţiei de stat pe baze moderne. La 14 respectiv 26 martie 1881, Parlamentul a votat proclamarea Regatului - o nouă formă de guvernământ -, sub conducerea lui Carol şi a soţiei sale, Elisabeta de Wied, care au fost încoronaţi ca rege şi regină ai României (la 10, respectiv 22 mai 1881).
Regelui i s-a inmânat o coroană din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Ca stat independent, România s-a orientat către o politică economică care să favorizeze creşterea producţiiiei. Politica dusă de România independentă i-a permis să deţină un rol important în rândul naţiunilor europene. Perioada dintre anii 1878 - 1914 a fost crucială pentru istoria românilor. Economia s-a dezvoltat. Politica era polarizată în jurul a două partide - conservator şi liberal. în 1883, România s-a alăturat alianţei constituită din Germania, Austro - Ungaria şi Italia. Unul dintre motivele care a determinat această alegere au fost relaţiile încordate cu Rusia, după decizia guvernului ţarist de a ocupa sudul Basarabiei (1878). către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, România a atins o dezvoltare culturală şi ştiinţifică remarcabilă, compatibilă cu standardele europene. A fost perioada în care s-au afirmat mari savanţi ca doctorii Victor Babeş, Gheorghe Marinescu şi Constantin Levaditi, chimiştii Petru Poni şi Constantin Istrati, matematicienii Spiru Haret şi Traian Lalescu, istoricii Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga, lingviştii Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Alexandru Cihac, Lazăr şţineanu, Sextil Puşcariu.
Odată România devenită independentă, speranţele tuturor românilor care trăiau pe teritoriile aflate încă sub ocupaţie străină (Bucovina, Basarabia şi Transilvania) au crescut.
Politica de asimilare forţată în aceste teritorii a avut consecinţe dezastruoase. Românii din Transilvania, care continuau să se afle sub dominaţia monarhiei austro-ungare din 1867, când provincia a fost încorporată în regatul maghiar şi şi-a pierdut autonomia, şi-au intensificat lupta pentru eliberare naţională. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea (1892), a fost redactat Memorandumul românilor din Transilvania şi Banat adresat împăratului Franz Josef. Acest document important, cunoscut şi de mediile europene, a atras atenţia asupra dorinţelor românilor care locuiau în Austro-Ungaria. Acesta aducea critici dure politicii guvernului ungar. La acea vreme, Partidul naţional Român a jucat un rol important în apărarea identităţii naţionale românilor.
Unitatea naţională a României a fost desăvârşită la finele primului război mondial, perioadă de nelinişte socială şi naţională pentru Europa centrală şi de răsărit. Regele Carol I a murit în toamna anului 1914, fiind urmat la tron de nepotul său, Ferdinand I. Acesta era căsătorit cu regina Maria, una dintre nepoatele reginei Victoria a Angliei.
după o perioadă de neutralitate de doi ani, în 1916, România s-a alăturat în război Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei, cu intenţia de a-i elibera pe românii din Transilvania de sub dominaţia austro-ungară. Insuficient pregătită, armata română a pătruns în Transilvania, dar a fost respinsă de forţele germane şi austro-ungare conduse de generalul von Falkenhayn şi apoi împinsă prin trecătorile Carpaţilor către Câmpia Română. în acelaşi timp, forţe armate germane, turceşti şi bulgare venind dinspre sud, au pătruns în Dobrogea şi Muntenia sub comanda generalului von Mackensen. Bucureştiul a fost evacuat în decembrie 1916, în vreme ce armata română continua lupta pentru apărarea Moldovei.
Primind întăriri şi armament nou în primăvara anului 1917, trupele române au repurtat în vara aceluiaşi an victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. în ciuda acestui fapt însă, România, izolată, a fost silită să înceteze lupta şi să semneze, în mai 1918, un tratat de pace cu Puterile Centrale. A reintrat în război în preajma armistiţiului şi a victoriei Antantei.