Zona Pietei Unirii

ZONA PIEŢEI UNIRII

A fost odată, nu foarte de mult, la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX, un oraş mare cu străzi rafinate şi pieţe construite în stil european în al cărui centru sălăşluia cu mândrie Curtea şi Biserica Voievodală din secolul al XIV-lea, Hanul lui Manuc, Lipscani, zonă comercială plină de viaţă, Biserica Metropolitană care domina oraşul din locul în care a fost aşezată, cu mînăstiri medievale construite de personalităţi marcante ale istoriei şi culturii poporului român (de ex. Văcăreşti, Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim Ivireanul). Case fuseseră construie în jurul bisericilor atestând astfel comunităţi umane strâns legate de valorile creştinismului. A traversa oraşul însemna să treci pe lângă siluetele bisericilor al căror număr şi varietate lăsa o puternică impresie în sufletul oricărui călător.

Arhitectura oraşului în secolul XIX şi începutul secolului XX era uşor de înţeles. Creşterea economică a dus la apariţia unu stil neo-românesc derivat în principal din stilul eclectic franţuzesc; dovadă stau Universitatea Bucureşti, Ateneul Român, Banca Naţională, clădirea CEC, Palatul de Justiţie etc. în anii '30 - '40, blocurile de apartamente aliniate pe ambele părţi ale bulevardelor mari erau nişte clădiri moderne pentru Europa acelor vremuri; erau caracterizate de simplitate, funcţionalitate şi confort.

După cel de-al doilea război mondial România a devenit o ţară comunistă. Planurile de urbanism, inclusiv al capitalei, trebuiau să servească intereselor clasei muncitoare şi ideologiei marxiste. într-un Bucureşti cu o arhitectură diversificată (nici una dintre clădiri nu semăna cu cealaltă), cu parcuri, grădini şi spaţii verzi extinse, au fost adăugate suburbii cu blocuri standardizate, aşa-numitele "dormitoare" ale anilor '60.

Perioada ceauşistă începută în 1965 şi supranumită "Epoca de Aur", a adus modificări majore în aspectul Bucureştiului, care trebuia să reflecteze grandoarea liderului comunist. Ceauşescu, renumit pentru megalomania sa, nu a fost mulţumit de construcţiile predecesorilor săi şi trebuia să lase amprenta sa proprie asupra capitalei României. în anii '80 a decis că Piaţa Unirii, a cărui teren era cel mai puţin predispus cutremurelor de pământ, era locul cel mai potrivit pentru planurile sale. Aşa se face că o cincime din spaţiul central a fost demolat peste noapte. Nu a fost iertat nimic clădiri istorice şi monumente (cum ar fi Muzeul Militar, Tipografia Armatei, Teatrul Armatei, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, Casa Operetei, Spitalul Brâncovenesc, Mînăstirea Văcăreşti), şi chiar case şi vile particulare. Au fost demolate 10.000 de case şi vile construite în stil neoclasic iar 40.000 de oameni şi-au pierdut casele fiind forţaţi să se mute în noile blocuri de apartamente ale căror facilităţi încă nu fuseseră făcute operaţionale. Nimeni nu se mai putea gândii să-şi ceară dreptul de a locui în propria casă. Cine ar fi îndrăznit să se opună sistemului represiv ceauşist?

Un nou "centru civic" s-a ridicat pe locul vestigiilor istorice distruse. Designul acestuia a fost inspirat de capitala nord-coreeană a lui Kim Ir Sen's. Doi dictatori ai lumii şi-au afişat puterea prin construirea unui oraş propriu cu străzi largi pentru oamenii umili care trebuiau să-i aplaude şi să-i venereze. Orgoliul lor avea de asemenea nevoie de un palat prezidenţial imens, denumit ironic în România "Casa Poporului" şi de clădiri nu mai puţin impozante în jurul acestuia pentru institutele administraţiei publice. Fântânile arteziene intens decorate nu aveau cum să lipsească dintr-un ansamblu atât de pompos.

1OO.OOO de oameni aduşi din toată ţara au lucrat din greu şi adesea cu dragoste şi profesionalism pentru a ridica ceea ce azi numim "centrul civic". Dacă n-ar fi fost "indicaţiile preţioase" ale lui Ceauşescu şi ale soţiei sale izvorâte din gustul lor artistic îndoielnic, întregul ansamblu ar fi fost acceptabil, dacă nu chiar frumos.

Unii românii, în special istoricii, istoricii de artă, arhitecţii, toţi cei ce sunt conştienţi de valorile pierdute în ruma demolărilor simt încă durerea înfrângerii bunului simţ. Ceilalţi români, neimplicaţi în evenimente, nu par a fi afectaţi de aspectul oraşului, împărţit astăzi în vechiul şi noul Bucureşti.

Vizitatorii oscilează între o atitudine rezervată şi admiraţie faţă de construcţiile grandioase care au putut fi construite într-o ţară precum România prin propriile puteri şi cu materie primă proprie.